Vitae labilis
Deasupra
Suave păsări ciripesc lăsarea serii
Se duc
Apoi prea libere în zbor lăsând giulgiul tăcerii.
Pe jos
Furnici, gândaci, lăcuste – insecte o legiune
Îţi fac culcuş
Fără relaş, lugubrii viermi se-ntind s-atingă corpul meu
Vor să-mi mănânce,
Trupul cel la doi metri îngropat, căci eu
Sunt mort, sunt mort…
Pe piept,
Încrucişate braţele îmi sunt în mod solemn.
Ridic,
O mână tremurând şi-ating capacul greu de lemn
Pe mine
Port pantofii negri, costumul negru, funerar
Mă strânge
Pieptul tot mai tare şi simt că mă sufoc, precum un peşte in pahar.
Din gât
Îmi iese-un horcăit sinistru, e ultima-mi speranţa
Nu poate
Să ajungă sus dar trebuie ca să m-audă de la suprafaţă:
“Sunt viu, sunt viu!”
Într-un coşciug
Închis de viu eu am fost ferecat.
Respir
Deci mai trăiesc şi asta-iimportant.
În mine
Sângele din ce in ce mai iute clocoteşte
Şi mă posedă
Căci mâna-mi fără voie parcă, impenetrabila cutie o loveşte.
Pe mâini
Simt sângele cum în zadar se scurge.
Nu pot
Ieşi aşa, … ah … iar speranţa mi se frânge;
Sunt mort, sunt mort.
În nas şi-n gură
Tot praful greu din fund de groapă s-a depus
Respir
Din ce în ce mai sacadat, iar aerul mi s-a redus
În jurul meu
Pereţii necruţători s-apropie şi vin să mă strivească.
Implor
Pe zei la o minune, o intervenţie cerească.
În cer
Nemuritorii-s muţi şi surzi sau poate nu-i interesează
Păstrez
Însă speranţa, căci doar un lucru mai contează:
Sunt viu, sunt viu!
În vene
Simt pompând elanul disperării,
Lovesc
Cu pumni, picioare, fără să bag în seamă sarutul negru al durerii
Şi în al meu sicriu
Răsună răgetul acru al futilităţii,
Căci urlu-n agonie
Tinzând către extazul libertăţii.
Din scândură
Un ciot am rupt, pământul se revarsă, al dulcei libertăţi, amar pelin,
Îmi intră-n
Ochi şi-n nas şi-n gură, nu mă mai mişc şi-apoi leşin.
Sunt mort, sunt mort!
Din negura
Leşinului prea paşnic, la agitata agonie m-am întors.
Să fie-un
Semn divin, să fie viaţa mea un dar miraculos?
Din închisoarea
Mea de lemn încep să rup câte o aşchie pe rând
Voi rupe-un
Drum către liman şi voi ieşi cât de curând
În sus
E drumul liber, mai sunt doar tone de ţărână.
Eu însă voi ieşi,
Chiar de-mi va lua un an şi-o săptămână.
Sunt viu, sunt viu!
În drum
Smulg bulgări de pământ şi-i las în spate
E o minune
Că nu am fost strivit şi pot să-mi duc lupta mai departe.
În jur
Popoare necrofage privesc cu ochii orbi la mine
Cum sap
Ca să le scap din gheare, să ajung la lumină.
În piept
Simt lipsa aerului imperturbabil cum m-apasă
Mă prinde
Deznădejdea şi-n veci nu ma mai lasă.
Sunt mort, sunt mort.
De sus
Un vânt înşelător face ca nasul să-mi palpite,
Respir
Aerul tare, cu iz de ploaie şi flori mucegăite.
În sus
Este speranţa, să fie însă o părere?
Să fie
O Morgana, un miraj, pentru cei însetaţi perfidă mângâiere?
De jos în sus
Lovesc cu braţele, să fiu eu oare posedat de o minciună?
Adie-o boare-n
Ţintirim, uscând ciudatul ornament întins către văzduh – E-o mână!
Sunt viu, sunt viu!
În cimitir
Sunt singur, dar fericit căci aerul îmbătător îmi arde pieptul.
Respir
În voie, sunt liber, abia acum pricep conceptul.
Pe mâini
Nici sângele nu curge, deja s-a închegat.
Privesc
Cu ochii goi la corpu-mi cadaveric, descărnat.
Pe oase-atarnă
Fâşii de piele putezită, cu viermi în ele-s casa lor,
Eman
Un iz dulceag, de hoit - sunt demon născut din mucegai şi-un suflet rătăcitor.
Sunt mort, sunt mort.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu