Atenţia mi se-ndreaptă spre o altă casă,
La fel de mare, dar mai sărăcăcioasă.
Un geam de la parter împraştie-o lumină tremurătoare,
Ce mă atrage ca molia la lumânare,
Dar molia se arde
În ciuda firii mele, mă-ndrept către lumină,
Mi-o foame dureroasă, însă curiozitatea mă animă.
Văd o imagine-altfel simplă, chiar banală:
Un moş citind la foc poveşti nepoatei sale,
Dintr-o carte.
Lemne troznesc în sobă, creează atmosfera
Şi parcă pentr-o clipă eu am uitat durerea,
Blestem, singurătate, a amuţit al setei de sânge glas
Şi tot ce-n lume-a mai rămas,
E un bătrân c-o fată.
Un glas domol îşi are-n mintea mea răsunet,
De n-aş şti bine, aş jura că încă mai am suflet.
Rămân s-ascult bătrânul cu barba albă, tichie roşie pe cap;
E ca un Moş Crăciun fără de sac
Şi fără reni.
A fost odată , începu ca-n basm bătrânul,
Un mare rege ce s-a urcat pe tronul
Ţării Româneşti, în vremuri foarte tulburi ,
Când ne luptam cu turci şi unguri
Şi între noi.
În vremea lui vedeai cum capete de hoţi adesea cad,
Căci aspru-n fire era măritul Vlad.
Iar când duşmanii veneau a cere “pământ şi apă”,
Fără un tremur îi ridica în ţeapă,
Ca exemplu.
Bune şi rele a facut, asta se ştie,
Dar ca pe vremea lui n-a fost şi n-o să fie,
Căci şi hoţia-i acum o calitate
Şi este o ruşine şi-o calamitate
Să fi român.
Aud aceste vorbe, iar corpul mi se încălzeşte,
Poate că lumea crede încă-n mine şi tara mă doreşte,
Poate că lunga-mi aşteptare are un sfârşit,
Poate că nu voi mai rătăci în noapte până la infinit,
Sau mai departe.
Totul era frumos şi totul era bune,
Până când domnul nostru a simţit cum moartea vine ;
El a jurat că va rămâne să vegheze peste veacuri,
Că va găsi pentru cei răi întotdeauna leacuri,
În vârf de ţepe.
Rememorarea clipei fatidice când am murit,
Mă face să uit felul în care am trăit.
Pumnii-mi cei albi de mort îi strâng cu disperare,
Iar ghearele-mi provoacă pe palme-o sângerare.
Dar eu nu simt durerea.
-Deci, continuă bătrânul , domnul muri,
Dar din sicriu mulţi ani , tâlharii şi turcii-i urmări.
-Dar zi, bunicule ce s-a-ntâmplat,
Că turcii de aici cu toţii au plecat
De veacuri .
-Aici începe partea întunecată a poveştii,
Când ei s-au dus , el s-a întors spre-ai noştri;
Cutreieră şi-acum prin noapte ne-ncetat,
Să caute a bea sânge nevinovat;
E-un monstru !
Iluziile mi s-au distrus, s-a năruit speranţa,
Lovesc cu ghearele în sticlă, zgâriind fereastra.
Zgomotul brusc îi face pe cei doi să-ntoarcă capul,
Dar eu dispar şi las în urma mea întunecatul
Semn prevestitor.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu