Cocoşul singuratic cântă apropierea zorilor de ziuă,
Iar satu-i îngropat în fumul negru, ca norii-atunci când plouă.
În centrul satului e o grămadă de cenuşă,
Forma grotească e în vârf ca o demonică păpuşă,
Un stârv.
Sunt eu, dar n-am murit, căci mâna mi se mişcă,
Cu toate forţele mă opintesc, iar leşul piciorul şi-l ridică.
Încet, încet şi nevăzut eu mă târăsc,
De razele de soare să caut adăpost,
O văgăună.
Sunt groaznic mutilat de foc şi lovituri.
Sunt dincolo de cele mai psihotice caricaturi.
Poate că dup-un timp eu am să îmi revin,
Însă nicicând n-oi fi întreg, deplin,
Totuşi trăiesc.
Grozava-mi experienţă spre bine nu m-a transformat,
Ci sufletu-mi cel negru, mai rău s-a-ntunecat,
Planuri de răzbunare în mintea mea deja urzesc,
Dar nu spre cei din sat, pe care nu-i urăsc,
Căci era dreptul lor.
Ci pe cei care-au uitat ce e magia,
Pe cei ce cred că fac ce vor în România.
Voi toţi să vă uitaţi atent în spate,
Şi veţi vedea dacă sunt mit sau realitate…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu