Din nou continui aventura, continui să vânez,
Dar de casa cea albă nu pot să mă îndepărtez.
Deci mă ridic uşor către etaj,
Spre o fereastră apărată de-un grilaj.
Ridicol-apărare.
Fereastra-i încadrată de roşii trandafiri
Nu-i bag în seamă, ci ascult neomeneştile-mi porniri
Şi smulg grilajul vechi din zid cu tot cu flori
Şi-l zvâlu jos, iar a rozelor culori,
Pătează iarba verde.
O fată doarme în iatac, e un pacat, dar ăştia i-au fost sorţii,
S-o viziteze-n noapte-un zburător, dar zburător al morţii.
Eu mă îndrept spre patul ei, dar iute mă opresc,
Îmi pare parcă rău că trebuie să îi opresc
Firavul fir al vieţii.
Caci fata-i naltă, zveltă, o aură de abanos îi înconjoară faţa,
Răsuflă-un aer cald şi tineresc dar eu rămân rece ca gheaţa.
Miroase-a fân , a trandafiri, a mere.
S-aude inima-i de fetişcană cum bate cu putere,
Să-i spargă pieptul
Ea are dinţii ca fildeşul regesc,
Iar buzele-i subţiri îi sunt încremenite, parcă, într-un surâs copilăresc.
Este firavă ca o dantelă de cristal.
Dar ce e unic, ce-i este mai special,
E inocenţa ce-o emană.
Te-am părăsit de mult, tu, Doamne, dar te rog,
Nu mă lăsa condus de a mea sete de sânge , de acest drog,
Nu ma lăsa să-i fac vreun rău acestei păsări rare,
Nu lăsa demonul din mine s-o omoare.
Te rog!
Nu ma lăsa să fac sinistrul gest,
Ajută-mă să trec acest din urmă test…
Dar vena tânără, plină de viaţă îi palpită,
Simt sângele din ea, iar foamea din mine mă incită
La crimă.
Ah, m-ai abandonat, tu zeu nendurător,
Căci colţii se-nfing în gâtul fraged încet-încetişor
Iar când fiorosul meu festin atinge un sfârşit,
Copila scoate-un geamăt slab şi chinuit
Şi moare.
Un bubuit surd şi puternic, ca de-nceputul lumii
Se-aude şi- o durere mare o simt în dreptul inimii.
Eu văd bătrânul stând în dreptul uşii cu puşca ce m-a împuşcat.
E-ndurerat, dar are bucuria, de-a fi răzbunat
Moartea nepoatei sale.
Poate că sunt un demon, un diavol din genune,
Poate că sunt deja un stârv , deja o mortăciune,
Poate că sunt un om malefic, un om acru,
Dar vreau să îmi salvez umilul simulacru
De viaţă.
Plonjez pe geam, sunt prea slăbit pentru-a zbura.
Încep să fug, dar nu ştiu unde ma poartă fuga,
În stânga pomi, în dreapta pomi, în faţa mea, ţărani cu coase,
În spate-i bătrânul cu arme, cu piedicile trase,
Gata să mă-mpuşte.
Un glonţ din nou m-a nimerit în plin.
Ţăranii ma împung cu coase, şi ei mai vin, mai vin,
Şi sângerez, iar ei ma trag spre un morman de paie,
Unde urmează să aprind-o vâlvătaie,
Un rug.
Pedeapsa divină în fine m-a ajuns,
Odată cu scântei ce-n carne mi-au pătruns,
Odată ce văpaia spre cap mi se ridică,
Văd ca iertarea este-un foc, ce purifică,
De păcate.
Chipuri de victime din noapte mi se preling prin faţă,
Aşteaptă toţi să se răzbune, căci viaţa mea-i un fir de aţă.
Mă voi reîntâlni cu mulţi, căci focul de plasmă pământesc.
Mă va trimite drept în focul diavolesc.
Şi mor din nou…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu