Omul care a atins absolutul
Sunt omul care-a atins absolutul.
Ştiu cine-i creatorul, care-a însufleţit şi lutul.
Ştiu şi de ce se naşte fiecare om.
Sunt sufletul care rezidă-n orice pom.
Ştiu orişicare peşte din funduri de ocean,
Sunt lucruri minunate la care înainte nu visam.
Ştiu despre vechi popoare, pierdute-n negurile vremii
Şi despre alte neamuri, stăpâni peste milenii;
Ştiu fiecare cotlonaş din infinitul Univers,
Dar ştiu şi cum gândeşte mintea, ştiu creierul cel omenesc
Ştiu să găsesc în oameni bunătatea, omenia,
Ştiu cum să vindec – etern flagel – prostia.
Ştiu ce e dragostea şi cum sa mut cu ea şi munţii,
Dar ştiu şi s-o evit, să nu mă las vrăjit de ea, aşa cum fac cu toţii.
Ştiu cum planeta pentru totdeauna s-o salvez;
Gunoi şi boli în flori le metamorfozez.
Ştiu unde-i piesa lipsă a puzzle-ului fără nume,
Ştiu care-i scopul nostru pe această lume:
De ce umile grăuncioare de carbon ne răscolim şi zicem că gândim,
C-avem un ţel, un ideal, motiv ca să trăim.
Şi ştiu şi de-ce-apoi dupa titanic-agonie invariabil toţi murim
În teama de dulcele neant în care ştiu că ne topim.
Sunt omul care-a atins absolutul
Şi-am depăşit de mult etapa voastră, absurdul,
Dar vreau să vă învăţ, cunoaşterea s-o-mpărtăşesc
Aş vrea să pot, să m-ascultaţi, să vă vorbesc,
Dar eu nu pot, căci neantul sugruăa-ncet a mea voinţă,
Întregul univers e-un cub perfect şi asta-i fără de putinţă.
Mai ieri era o sferă, iar astăzi e un monstru-n colţuri
Ros de-ale Neantului măsele călite în demonice oţeluri.
Neantul e alb, imaculat şi vrea ca să mă vadă sufocat.
Nu pot să îl opresc, veninul său m-a şi paralizat.
O rază de lumină albă străpunge universul
Şi-o voce tunătoare, prea nemilos dictează:
“Acuma dezlegaţi-l, e timpul să-şi ia prânzul!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu