Mitul Dracula (vis sau realitate)
Poemul stăpânului nopţii
Mit sau realitate
Scapă cine poate
Un soare roşu dispare-ncet spre dealuri
Iar norii negri se-ndeasă-n locul lui, vin valuri
Copiii fug grabiţi acasă la culcare
Ţăranii istoviţi se-ntorc de pe ogoare,
Iar eu mã scol.
Ridic încet capacul greu din lemn de nuc
A venit iarăşi noaptea şi trebuie ca să mă duc
În rondul meu nocturn , acolo jos în vale
Să plec şi azi ca de un veac la vânătoare,
Fără răgaz.
Un colţ roşcat de soare mai scapără spre asfinţit,
Până va dispărea şi el, aici sunt ţintuit
Rămân întins s-ascult tăcerea serii,
Doar de departe-un greier îmi cântă aria durerii,
Ce-o port în suflet.
Sunt patru luni de când a apărut dilema
Şi-oricât m-aş strădui nu pot a rezolva problema,
A existenţei mele lungi şi mult prea agitate;
Nici nu mai ştiu de eu sunt realitate,
Sau doar un mit.
Am început să mă întreb, odată ce-am luat seama,
Ca între oameni nu mai există teama
De noaptea-ntunecată, sălaşul meu,
De Diavol sau chiar de Dumnezeu
Şi sfinţii săi.
De nu mai crede nime-n lume că exist,
Încep şi eu să cred că sunt vis fantezist,
Că toată existenţa mea şi viata mea e o minciună,
Că nu există monştri ce-atacă-n clar de lună
Şi de stele.
Acum eu las deoparte gânduri mult prea profunde,
Căci soarele a dispărut, cu tot cu-a sale unde
Şi trebuie să-ncep îndat'a strânge
Ofranda muritorilor de sânge
Şi de lacrimi.
Păşesc grăbit s-ajung sus în balcon.
Odat-ajuns mă sui pe balustrada de beton
M-arunc în gol dar brusc încep să zbor
Ma duc să-mprăştii spaima, să omor,
Pe-altcineva.
Mantia mea cea neagră îmi flutură în urmă,
Nu mai sunt om, nici demon, ci am rămas o umbră,
Un punct hidos pe faţa lunii albe,
Un trup de gheaţă plutind pe vânturile calde
Ale verii.
Un mic liliac, pierdut de stol e-n căutare
De-un adăpost sau poate de mâncare,
Dupa ţânţari şi muşte s-a dus la vânătoare,
La fel şi eu, dar prada mea-i un pic mai mare,
Sunt oamenii.
Plutesc în jos, nu vreau să fiu un alt Icar,
Nu vreau s-ating cu mâna-mi rece discul selenar.
Mai bine trag în piept mirosul florilor de tei,
Ce-nlocuieşte izul dulce-amărui al criptei.
De unde am ieşit.
Doi ochi ai unei bufniţi negre mă aţintesc întrebător,
Probabil că se-ntreabă de ce n-am aripi dar pot să zbor.
Nu-i om să ştie de la străbuni blestemul,
Nu poate înţelege o pasăre sistemul
Prin care levitez.
Nu ştie c-am cedat şi sufletul şi-umanitatea,
În schimbul nemuririi şi ca un bonus libertatea
De a zbura, de-a fi în ceruri rege,
De-a face-orice ne-ncorsetat de nici o lege,
Omenească.
Pădurea trimite-un urlet spre luna solitară
Prin pieptul cenuşiu ascuns în frunza rară;
E-un lup însingurat , mi-a detectat prezenţa,
Mă urmăreşte, ştie că mă-nconjoară violenţa
Şi moartea.
Încet plutesc în drumul către sat,
Ce se va-ntâmpla dacă voi fi uitat,
Nu voi mai fi un vis şi nici adevărat.
Acum, în clipa asta, sunt mai însingurat
Ca niciodată.
Doar luna şi pădurea mă petrec
Când zbor grăbit, cu vântul mă întrec,
Din moarte şi-agonie sunt monstrul ce se naşte
Şi traiul cel ascuns doar cripta mi-l cunoaşte,
Dar ea e mută.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu