Cu faţa către vechea lege
Flicăre focul în repezi scântei
Şi-nghite tot lemnul, cârstei cu cârstei,
Căldura incită lichidul din oală,
Învârte, agită, amestecul fierbe şi-un abur se scoală,
Se-ntoarce-n fuioare, urcând către lună,
Ea cere-ajutor, fantomatică mână,
Bătrâna nu bagă de seamă că umbra prinde formă.
Ea-nvârte absentă-n fiertură şi bâiguie cuvinte fără noimă.
E limba veche, de secole uitată,
De simpli muritori, de cei care trăiesc o viaţă;
În ignoranţă, fără să ştie ce-i în jurul lor,
Căci ei se nasc, agonizează şi-apoi mor.
Să încercăm ca să ne depăşim condiţia;
Să încercăm ca să traducem, să înţelegem dicţia
Stâlcită a bătrânei vrăjitoare,
Ce aplecată peste-al ei ceaun, rosteşte-o descântare:
“Ascultă-ma, acum stăpân-a noastră, Mamă Pământ,
Ajută-mă şi potenţeaz-al meu descânt.
Ascultă-mă şi tu, atotputernic Tată-Ţap,
Pe care ignoranţii te consideră satrap.
Eu vă invoc pe voi, o zei originari,
Voi, cei slăviţi de toţi, de la atlanţi pân’ la barbari,
Voi, cei ce sunteţi la fel de vechi ca focul,
Voi, care-aţi creat pământul, apa, cerul, totul,
Doar noi, copii de magi şi vrăjitoare,
Păstrăm credinţa druizilor cea mare;
În farmecul naturii, suntem urmaşii lui Merlin,
I-am dedicat credinţei noastre toată viaţa, din scutec, până-n ţintirim.”
Un fulger străpunge brusc cerul senin de vară.
Să fie-un semn divin? Aşa crede şi vrăjitoarea,
Căci ia un pumn de frunze şi-ncet ea le presară,
Zicând cu glasu-i gâjâit, care şi frunzele le înfioară:
“Frunză neagră, mătrăgună;
Fă ca omul, tot moşneagul, până la pruncul din mumă,
S-audă ţipătul naturii, s-audă cum mama ne cheamă,
Căci vine ziua judecăţii, când veţi da cu toţii seamă
De ignoranţa pe care generaţii-ntregi o arborează
E mama noastr-a tuturor, dar nici nu vă interesează!”
O altă mână, cu alte buruieni în foc aruncă
Şi alte ocări spre ceruri ea ridică:
“Coajă de salcie şi frunze de-arini.
Legea cea veche n-o veţi mai prigoni;
Să fie ciumaţi şi leproşi şi ciungi
Toţi cei care au strămoşi care ne-au ars pe rug:
Copiii vor plăti cu sânge păcatele părinţilor,
Doar răzbunarea va calma demonii suferinţilor.
Frunze de nuci şi fulgi de pe cloşti,
O, cum puteţi sa fiţi atat de proşti?
Prostia voastră să crească-ntr-un furuncul,
Să putreziţi pe veci jos în adâncuri,
De disperare, să fiţi şi voi ostracizaţi
În veselia voastră imbecilă să nu mai vegetaţi.
Coarne de melc şi labe de broască,
Fă ca magia acum sa renască
Şi omul imbecil de-un visceral dezinteres,
Să simtă iarăşi vraja, mirificul regres
Şi casele de sticlă, de zeci şi zeci etaje
Să fie maldări de moloz şi-n urma lor doar vraja
Aripi de muşte şi muguri de crini
Fabrici şi drumuri, zburătoare maşini,
Fi-vor doar colbul ce timpu-l depune,
O viaţă mai nouă, o cu tot altă lume
Nici ură, nici moarte, nici vânt de nebunie,
Doar îngeri şi zâne plutind pe-o eternă magie.
Dinte de şarpe si creier de peşte…”
Intrată în transă bătrâna vorbeşte,
Mică şi gârbov-uitată de lume.
Speră, visează la o mare minune,
Vrea din coşmarul aseptic şi rece
Să iasă un vis născut din amorul rege,
Iubirea de viaţă, natură şi oameni,
Credinţa în bine, în zei şi-n eroi.
Biata bătrână-n iluzia ei,
Nu vede că suntem idioţi şi mişei;
Pământu-i o bubă pe cerul sfinţit,
Hoinari prin ruine, nu ştim c-am murit.
Adio esenţă divină, scop al trăirii,
Rămâi în vis, bătrâno, căci lumea aceasta-i sortită pieirii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu