Poezie, proza, si critica literara

Poezii, scurte nuvele si poate romane scrise de mine si prietenii mei, precum si recenzii de carte sau alte subiecte interesante

Poezia mea preferata, recitata de James Earl Jones si vocea lui extraordinara.
Fundalul muzical este Sonata Lunii - Ludwig v. Beethoven iar fotografiile sunt luate de pe Internet.
Conceptia si editarea sunt ale mele.
Enjoy!




Si versiunea cu subtitrarea in engleza:


Geneza

Din haos încet, lumini se aprind,
O boltă albastră, vârstată cu-argint,
Şi-n faţa-i oglindă, oceanul, cu valuri sclipind.
Un disc cald de aur, ridică oceanul, el e vinovatul
Din valuri semeţ se înalţă de-acuma uscatul
Jilav şi rece, da’ luna îi zvantă şi câmpul şi dealul
Lujeri verzui, către cer ca mâini ei tânjesc;
Ieri lujeri, azi arbori, mici vietăţi în umbra lor cresc,
În ceruri şi-n ape, legiuni de aripe, de viaţă pleznesc,
Din apă şi piatră şi pământ afânat
Şi-un picur de mană, se naşte-al lumii viitor împărat;
Făr’ de coroană, dar de toţi respectat – e primul bărbat
Totu-i perfect, şi-un fir de praf şi cea mai palidă stea,
Dar lumea-i prea simplă, nu-i bună, nici rea,
Şi-n clipa aceea de dulce-amar-nebunie, zeii-au creat-o pe EA…
Miros de tămâie şi dulce ca mierea,
Piele-zăpadă şi faţă de zână, chemând mângâierea,
Cu pasul uşor şi glasul ca-n codru-adierea.
Un corp ca de viespe şi părul căzând în cascadă,
Ochi sclipitori ce-ţi devin lumea toată
Şi-un zâmbet stingher pen-care ţi-ai da viaţa-ndată,
Dar puseră zeii şi-un strop sau mai mulţi de venin,
Deci buze ca mierea rostesc doar amarul pelin
Şi-l picură-n suflet, din leagăn şi până-n ţintirim.
Întunecă minţi şi devine încet singurul lucru din viaţă,
Dar nimic nu e clar şi-nvârte o lume în enigmatică ceaţă,
A lumii-mpărat, în plasele ei e prins ca o biată paiaţă
Cu corpul de zână şi mintea de drac
Cu-n deget învârte o lume ca aţa prin ac
Ceea ce zeii, perfizi au creat…
                                      FEMEIA!

Fifty – Fifty

Eşti Ying-ul, sunt Yang-ul – Suntem armonie
Eşti lună, sunt soare – Suntem Galaxie
Eşti floare-s albină – Suntem stropul de miere,
Eşti iluzie-s vis – Suntem o eternă părere
Eşti înger, sunt diavol – Suntem o credinţă
Eşti Nordul, sunt Sudul – Suntem o exactă ştiinţă.

Magnetu-i stricat şi polii opuşi nu s-atrag,
Tu urci către cer, pe mine genuni mă atrag.
Eşti ziua, sunt noaptea, nicicând împreună
Am aripa ruptă, aroma-ţi pe altu-l îndrumă.
Eşti rece distantă, şi-ngheţi din mine văpaia,
Între întuneric şi lumină, umbrele noastre nu întinează odaia,

Căci, eşti jumătate şi sunt jumătate,
Şi eşti doar iubire şi sunt doar iubire,
Dar altă iubire şi jumătatea e alta,
Căci acum sunt Omega, iar altul e Alfa…

Ghicitoare

Un singur atom la facerea lumii
Un Dumnezeu deasupra genunii
O planetă cu viaţă între sute de sori
O rasă cu lacrimi şi amar şi sudori
Un făt doar palpită în pântecul mamei
El singur respiră, şi mănâncă şi doarme
Copilu-i mai mare, tot singur, stingher,
El râde, aleargă, şi-apoi suspină-ntr-un ungher.
Prin buze şi sâni şi prieteni nebuni,
Cu drog şi alcool trec ani tineri şi buni,
O mască grotească tot mereu arborează,
Dar singur mereu, în noapte oftează.
Anii-au trecut şi s-a dus libertatea,
Acum e întreg, şi-a găsit jumătatea;
Cu ea-i plin de viaţă, nu emite-un suspin,
Nu vrea s-o-ntristeze, căci tot singur e-n al său chin.
Dar ani au trecut, şi s-au născut, feciori bucălaţi,
De părinţi alintaţi, cu faţă vioaie, dar ochi întristaţi.
Si tata-i priveşte, înţelege ş-oftează,
Şi ei sunt tot singuri, dar timpul lucrează…
Şi anii mai trec, copiii-au plecat- ard regrete târzii,
Cu nevasta-mpreună, dar singuri mereu,
                       Până-ntr-o zi…


Singuri ne naştem şi singuri trăim,
Şi oare cu cine-mpreună murim?

Romanţa de niciodată

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Căci orişice lacrimă torni.
Îmi arde în suflet ca focul
Şi lasă în urmă doar răni.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Căci inima mi-ai sfărâmat.
Şi ea, ca şi tine îmi plânge,
Cu lacrimi de sânge-nchegat.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Cu lacrimi amare – pelin.
Dă-mi mie mai bine durerea,
Să sufăr dar să şi-o alin.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Nimic nu-i în lume pierdut.
Nici timpul, nici lumea, nici moartea.
Pentru tine eu le-am şi bătut.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Cand plângi se-nfioară şi norii
Stele se sting şi zi nu va fi
Căci nu mai răsar nici chiar sorii.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Căci doamna din viaţa-mi mai eşti
Nu e acesta sfârşitul,
Tu eu, peste veci, ca-n poveşti.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Căci fiece lacrim-a ta
Albea un fir din cel păru-mi
Şi viaţa c-un an îmi scurta.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Eşti aşa de frumoasă când râzi,
Mi-aş da toata viaţa şi lumea cu totul,
Sufletu-acuma să simt că-ţi deschizi.

Nu mai plânge, nu plânge, iubito,
Nici eu nu mai ştiu ce să zic,
Ştiu doar c-ale tale sclipinde smaralde
Mă fac să mor câte-un pic.

Histoires des mers

Ments dans cages, coeurs dans cages,
Perissant dans marecages.
On se forment des images
Les traits de ton visage
Des histoires on racontent
Les espoires remontent.
Tous les sens se trompent.
Les eaux vont pas se rompre
Ange parmi les vagues
Gente, jolie dame
Reve de liberte
Source de gaiete.
Vent parmi les toiles.
Messager d’etoile.
Amour perdu.
Arbre a feuilles bleaux,
Vives comme tes yeaux.
Amour, gentil sentiment.
Pensent tous, mais ils se trompent
La pluie crie la sorte
Caresse tes yeux morts.
Hurle de solitude
Couvre ton corps nude
Le ciel souffle son essence
Penetrant dans tout mes sens.
Mort sans vie, tristesse sans joie,
C’est toi sans moi, c’est moi sans toi.
Douleur indicible,
Draguer sans une cible.
Amour viscerale.
Tranchant le cour hibernale.
Pensees divergents,
Voitures sans volants.
Perdu sans un signe,
Horizont sans une ligne.
Labirinth de l’amour
Vie molle ou dure.
Amoureux sans espoir
Perdus dans le parfum du soir.
Une lame sans epee
Blanc messager du paix.
Mensonge guerierre
Passion en pierre.
Ombre passagere
Enfant de l’éclair.
Eau vive de la creation,
Mere de l’inspiration.
Le mammouth divine sur moi va s’assesoir.
Bonjour, je t’aime, bonsoir.

Pastel citadin

Fierbe asfaltul şi fierb amintiri,
Zgura topită înşeală priviri,
Nori de cretă arsă acoperă cerul,
Praf şi gunoi întregesc eşicherul,
Maşini în rugină îşi plâng bătrâneţea,
Salopete murdare îşi pierd tinereţea,
Garduri de sârmă rânjesc dinţii goi,
O sirenă îngână, cânt de strigoi,
Din rana uitării, Pământul răcneşte,
Noroi în sudoare, alături dospeşte,
Trecut, dezolare, înghite prezentul.
Om, societate, lăsăm testamentul:
Lemne contorte şi fiare-n rugină,
Pământ răscolit şi-un rest de maşină.

Feerie (pe tărâmul zânelor)

E cer senin, de un albastru clar;
Nori bucălaţi par că zâmbesc acolo sus,
Încinşi de mândrul curcubeu ca de-un fular,
În culori vii, ca un pastel pe care l-a compus,
Poetul auriu cu razele blajine,
Simt un parfum fermecător ce mă-nconjoară,
Al ierbii verzi şi crude, al ramurilor pline.
Miros amăgitor şi unic al zilelor de primavară,
Misterios s-aude un zumzet ca de-albine,
Ce vine dinspre flori ce cresc în depărtare,
Pornesc grăbit spre ele, nici nu mai ştiu de mine..
Cad, mă ridic, cad iarăşi, nimica nu mă doare,
În faţa mea se-ntinde grădina cea de vis,
Cu flori multicolore, de-o frumuseţe rară.
Văd cum polenul urcă, pe razele de soare, ca mana-n paradis
Si bâzâitul se transformă în chicotit de domnişoară.
Fuioare aurii scânteie pe razele de soare
Se-nvârt din ce în ce mai iute şi prind o formă clară
Este o fată mică, feeric de frumoasă, ce dă din aripioare,
Dar nu e numai una, zâne sunt mii şi zboară
În jurul meu dansează şi cântă cu o voce
Atât de dulce, clară, încât şi frunza parcă, încet se înfioară,
Din cer sclipirea lor, lumina parcă o aduce.
Privesc uimit, magia mă-nconjoară;
Covor de flori se-ntinde lângă mine
Nu îndrăznesc să clatin nici măcar o petală.
Aş vrea să rup o floare, dar un ceva mă ţine.
Nu vreau să stric buchetul, să las flori dispersate,
Sa sfarâm armonia atât de naturală,
Dar văd o floare mică şi nespus de fragilă pe care se-odihneşte o singură petală,
De un albastru palid ce parcă distonează
Cu nuanţa mult prea vie a florilor din jur;
Mâna mea păcătoasă s-apropie de ea şi-atunci planta vibrează.
Eu mă opresc o clipă, dar nu pot să îndur,
Tentaţia din mine, care m-a posedat,
Trebuie s-am o amintire din locul minunat.
Prind tulpiniţa-n mână şi-o strâng ca fermecat
Doar nu-i aşa frumoasă, nu voi fi blestemat!

Şi din ruptură iese seva, de-un roşu ca de sânge
Un ţipăt ascuţit de agonie umple câmpul
Iar picuri verzi se scurg din cerul care parcă plânge
O mână neagr-a morţii parcă a transformat terenul
Seninul este-acum un ghemotoc de nori, de-un cenuşiu bolnăvicios
Parfumul delicat a devenit miros, dulce-amar al morţii
Briza molatică e un taifun furios
Cred c-am să mor aici, dar a fost voia sorţii.
Simt o înţepătură tare acolo, undeva în spate,
Apoi şi una-n umăr şi două fix în faţă
Cu şiroiri de sânge buzele-mi sunt brăzdate
Duşmanul invizibil doreşte a mea viaţă.
Văd cauza durerii care-mi străbate trupul
Văd zânele ce-acuma sunt diavoli mici şi roşii
Au coarne cozi şi aripi, par demoni întru totul.
Rânjesc spre mine-n ură, le scânteiază ochii,
Se fac mănunchiuri negre şi mă lovesc cu disperare
Îmi intr-apoi sub piele şi mor dup-o zvâcnire.
Mă apăr inutil c-o mână şi mă ridic sus în picioare.
Fug înapoi, mă rog cu disperare,
Ploaia acidă îmi arde sălbatic faţa
Iar florile sunt săbii negre şi tăioase
Ce ma rănesc şi vor să imi răpească viaţa.
În timp ce micii demoni m-atacă organizând atacuri monstruoase.
În goana nebunească văd că mai ţin în mână floarea,
Dar nu e floare, ci-i o fată teribil de frumoasă,
Frumoasă ca o zână, dar parcă mai specială, cu ochii ca cicoarea,
Cu părul viu ca focul, închis cu o coroană demnă de-orice crăiasă;
Frumoasa parcă doarme, serenă şi tăcută,
Dar sângele se scurge din pieptul ei cel tânăr.
Eu ştiu că pentru totdeauna-i moartă
Şi din momentu-acela nu mai pot să mă sufăr.

Ma-mpiedic brusc de-o plantă şi mă întind pe-un pat de cuie,
Mici demoni şi vânt şi-acid şi plante mă atacă,
Corpu-mi se strânge, lumea se-nvârte-i şuie;
Iar din grădină n-a mai ramas decât o pată.

Strâng tremurând cerceaful de mătase,
Sudoarea rece-mi umectează fruntea,
Sunt încă sub imperiul simţirilor rămase
Am înfruntat un vis, acum înfrunt şi realitatea;
Bine c-a fost doar un coşmar isprava ce-am păţit-o,
Bine ca suntem împreună pe vecie,
Nu e aşa, iubito?...
Iubito, unde eşti, să te ascunzi şi-n lună
Eu te-aş găsi şi ne-am iubi pe veci şi-o săptămână.
Pipăi în pat prin întuneric după tine …
Dar nu eşti tu! Ci doar … o, nu se poate …
Întind o mână şi-arunc nerăbdător prima lumină,
Pentru-a vedea în locul tău, in cuibuşorul tău de noapte,
O floare mica, albastră, depusă pe-a ta pernă
Şi-o pată mare, mare ce a cuprins tot patul
Este lichidul vieţii tale, a vieţii, singura mea doamnă,
Unde trăiai ‘nainte să săvârşesc păcatul.

Plouă

Pic, pic o ploaie cade-ncet,
                       misterios pe geam.
Pic, pic o lacrim-amară se sparge
                       ca valul în ocean
Pic, pic pe fruntea unui osândit
                       loveşte tactul infernal.
Pic, pic e omul picătură în
                       spaţiul sideral
Pic, pic din vene-un fir cărămiziu
                       prea paşnic se prelinge,
Pic, pic sudoarea muribundului
                       se-mpreuneză-n sânge.
Pic, pic şi-n mine curge-ncet
                       veninul nebuniei
Pic, pic lovesc cu nepăsare stropi,
                       martorii muţi ai agoniei.

Pic, pic cad iarăşi lacrime amare
                       a zeilor din cer.
Pic, pic răsună sticla, nicicând
                       umplându-se cu ser.
Pic, pic se scurge-o dâră de salivă,
                       din colţ de gură un amar venin,
Pic, pic in ploscă, adio crâmpei de demnitate,
                       adio spirit masculin.
Tic-tac un ceas în clipa morţii subit
                       se poticneşte.
.......................................................................
Pic, pic o lacrimă fugară tribut celui
                       ce în sicriu acum se odihneşte.
Pic, pic o picătură doar atinge
                       chipul livid dar fericit,
...şi ploaia s-a oprit.

Omul care a atins absolutul

Sunt omul care-a atins absolutul.
Ştiu cine-i creatorul, care-a însufleţit şi lutul.
Ştiu şi de ce se naşte fiecare om.
Sunt sufletul care rezidă-n orice pom.
Ştiu orişicare peşte din funduri de ocean,
Sunt lucruri minunate la care înainte nu visam.
Ştiu despre vechi popoare, pierdute-n negurile vremii
Şi despre alte neamuri, stăpâni peste milenii;
Ştiu fiecare cotlonaş din infinitul Univers,
Dar ştiu şi cum gândeşte mintea, ştiu creierul cel omenesc
Ştiu să găsesc în oameni bunătatea, omenia,
Ştiu cum să vindec – etern flagel – prostia.
Ştiu ce e dragostea şi cum sa mut cu ea şi munţii,
Dar ştiu şi s-o evit, să nu mă las vrăjit de ea, aşa cum fac cu toţii.
Ştiu cum planeta pentru totdeauna s-o salvez;
Gunoi şi boli în flori le metamorfozez.
Ştiu unde-i piesa lipsă a puzzle-ului fără nume,
Ştiu care-i scopul nostru pe această lume:
De ce umile grăuncioare de carbon ne răscolim şi zicem că gândim,
C-avem un ţel, un ideal, motiv ca să trăim.
Şi ştiu şi de-ce-apoi dupa titanic-agonie invariabil toţi murim
În teama de dulcele neant în care ştiu că ne topim.

Sunt omul care-a atins absolutul
Şi-am depăşit de mult etapa voastră, absurdul,
Dar vreau să vă învăţ, cunoaşterea s-o-mpărtăşesc
Aş vrea să pot, să m-ascultaţi, să vă vorbesc,
Dar eu nu pot, căci neantul sugruăa-ncet a mea voinţă,
Întregul univers e-un cub perfect şi asta-i fără de putinţă.
Mai ieri era o sferă, iar astăzi e un monstru-n colţuri
Ros de-ale Neantului măsele călite în demonice oţeluri.
Neantul e alb, imaculat şi vrea ca să mă vadă sufocat.
Nu pot să îl opresc, veninul său m-a şi paralizat.
O rază de lumină albă străpunge universul
Şi-o voce tunătoare, prea nemilos dictează:
“Acuma dezlegaţi-l, e timpul să-şi ia prânzul!

Vitae labilis

Deasupra
       Suave păsări ciripesc lăsarea serii
Se duc
       Apoi prea libere în zbor lăsând giulgiul tăcerii.
Pe jos
       Furnici, gândaci, lăcuste – insecte o legiune
Îţi fac culcuş
       Fără relaş, lugubrii viermi se-ntind s-atingă corpul meu
Vor să-mi mănânce,
       Trupul cel la doi metri îngropat, căci eu
               Sunt mort, sunt mort…

Pe piept,
       Încrucişate braţele îmi sunt în mod solemn.
Ridic,
       O mână tremurând şi-ating capacul greu de lemn
Pe mine
       Port pantofii negri, costumul negru, funerar
Mă strânge
       Pieptul tot mai tare şi simt că mă sufoc, precum un peşte in pahar.
Din gât
       Îmi iese-un horcăit sinistru, e ultima-mi speranţa
Nu poate
       Să ajungă sus dar trebuie ca să m-audă de la suprafaţă:
               “Sunt viu, sunt viu!”

Într-un coşciug
       Închis de viu eu am fost ferecat.
Respir
Deci mai trăiesc şi asta-iimportant.
În mine
Sângele din ce in ce mai iute clocoteşte
Şi mă posedă
       Căci mâna-mi fără voie parcă, impenetrabila cutie o loveşte.
Pe mâini
       Simt sângele cum în zadar se scurge.
Nu pot
       Ieşi aşa, … ah … iar speranţa mi se frânge;
               Sunt mort, sunt mort.

În nas şi-n gură
       Tot praful greu din fund de groapă s-a depus
Respir
Din ce în ce mai sacadat, iar aerul mi s-a redus
În jurul meu
       Pereţii necruţători s-apropie şi vin să mă strivească.
Implor
       Pe zei la o minune, o intervenţie cerească.
În cer
       Nemuritorii-s muţi şi surzi sau poate nu-i interesează
Păstrez
       Însă speranţa, căci doar un lucru mai contează:
               Sunt viu, sunt viu!
 În vene
       Simt pompând elanul disperării,
Lovesc
       Cu pumni, picioare, fără să bag în seamă sarutul negru al durerii
Şi în al meu sicriu
       Răsună răgetul acru al futilităţii,
Căci urlu-n agonie
       Tinzând către extazul libertăţii.
Din scândură
       Un ciot am rupt, pământul se revarsă, al dulcei libertăţi, amar pelin,
Îmi intră-n
Ochi şi-n nas şi-n gură, nu mă mai mişc şi-apoi leşin.
       Sunt mort, sunt mort!

Din negura
       Leşinului prea paşnic, la agitata agonie m-am întors.
Să fie-un
       Semn divin, să fie viaţa mea un dar miraculos?
Din închisoarea
       Mea de lemn încep să rup câte o aşchie pe rând
Voi rupe-un
       Drum către liman şi voi ieşi cât de curând
În sus
       E drumul liber, mai sunt doar tone de ţărână.
Eu însă voi ieşi,
       Chiar de-mi va lua un an şi-o săptămână.
               Sunt viu, sunt viu!

În drum
       Smulg bulgări de pământ şi-i las în spate
E o minune
        Că nu am fost strivit şi pot să-mi duc lupta mai departe.
În jur
       Popoare necrofage privesc cu ochii orbi la mine
Cum sap
       Ca să le scap din gheare, să ajung la lumină.
În piept
       Simt lipsa aerului imperturbabil cum m-apasă
Mă prinde
       Deznădejdea şi-n veci nu ma mai lasă.
               Sunt mort, sunt mort.

De sus
       Un vânt înşelător face ca nasul să-mi palpite,
Respir
       Aerul tare, cu iz de ploaie şi flori mucegăite.
În sus
       Este speranţa, să fie însă o părere?
Să fie
       O Morgana, un miraj, pentru cei însetaţi perfidă mângâiere?
De jos în sus
       Lovesc cu braţele, să fiu eu oare posedat de o minciună?
Adie-o boare-n
       Ţintirim, uscând ciudatul ornament întins către văzduh – E-o mână!
               Sunt viu, sunt viu!

În cimitir
       Sunt singur, dar fericit căci aerul îmbătător îmi arde pieptul.
Respir
       În voie, sunt liber, abia acum pricep conceptul.
Pe mâini
       Nici sângele nu curge, deja s-a închegat.
Privesc
       Cu ochii goi la corpu-mi cadaveric, descărnat.
Pe oase-atarnă
Fâşii de piele putezită, cu viermi în ele-s casa lor,
Eman
Un iz dulceag, de hoit - sunt demon născut din mucegai şi-un suflet rătăcitor.
       Sunt mort, sunt mort.

Cu faţa către vechea lege

Flicăre focul în repezi scântei
Şi-nghite tot lemnul, cârstei cu cârstei,
Căldura incită lichidul din oală,
Învârte, agită, amestecul fierbe şi-un abur se scoală,
Se-ntoarce-n fuioare, urcând către lună,
Ea cere-ajutor, fantomatică mână,
Bătrâna nu bagă de seamă că umbra prinde formă.
Ea-nvârte absentă-n fiertură şi bâiguie cuvinte fără noimă.
E limba veche, de secole uitată,
De simpli muritori, de cei care trăiesc o viaţă;
În ignoranţă, fără să ştie ce-i în jurul lor,
Căci ei se nasc, agonizează şi-apoi mor.
Să încercăm ca să ne depăşim condiţia;
Să încercăm ca să traducem, să înţelegem dicţia
Stâlcită a bătrânei vrăjitoare,
Ce aplecată peste-al ei ceaun, rosteşte-o descântare:
“Ascultă-ma, acum stăpân-a noastră, Mamă Pământ,
Ajută-mă şi potenţeaz-al meu descânt.
Ascultă-mă şi tu, atotputernic Tată-Ţap,
Pe care ignoranţii te consideră satrap.
Eu vă invoc pe voi, o zei originari,
Voi, cei slăviţi de toţi, de la atlanţi pân’ la barbari,
Voi, cei ce sunteţi la fel de vechi ca focul,
Voi, care-aţi creat pământul, apa, cerul, totul,
Doar noi, copii de magi şi vrăjitoare,
Păstrăm credinţa druizilor cea mare;
În farmecul naturii, suntem urmaşii lui Merlin,
I-am dedicat credinţei noastre toată viaţa, din scutec, până-n ţintirim.”
Un fulger străpunge brusc cerul senin de vară.
Să fie-un semn divin? Aşa crede şi vrăjitoarea,
Căci ia un pumn de frunze şi-ncet ea le presară,
Zicând cu glasu-i gâjâit, care şi frunzele le înfioară:
“Frunză neagră, mătrăgună;
Fă ca omul, tot moşneagul, până la pruncul din mumă,
S-audă ţipătul naturii, s-audă cum mama ne cheamă,
Căci vine ziua judecăţii, când veţi da cu toţii seamă
De ignoranţa pe care generaţii-ntregi o arborează
E mama noastr-a tuturor, dar nici nu vă interesează!”
O altă mână, cu alte buruieni în foc aruncă
Şi alte ocări spre ceruri ea ridică:
“Coajă de salcie şi frunze de-arini.
Legea cea veche n-o veţi mai prigoni;
Să fie ciumaţi şi leproşi şi ciungi
Toţi cei care au strămoşi care ne-au ars pe rug:
Copiii vor plăti cu sânge păcatele părinţilor,
Doar răzbunarea va calma demonii suferinţilor.
Frunze de nuci şi fulgi de pe cloşti,
O, cum puteţi sa fiţi atat de proşti?
Prostia voastră să crească-ntr-un furuncul,
Să putreziţi pe veci jos în adâncuri,
De disperare, să fiţi şi voi ostracizaţi
În veselia voastră imbecilă să nu mai vegetaţi.
Coarne de melc şi labe de broască,
Fă ca magia acum sa renască
Şi omul imbecil de-un visceral dezinteres,
Să simtă iarăşi vraja, mirificul regres
Şi casele de sticlă, de zeci şi zeci etaje
Să fie maldări de moloz şi-n urma lor doar vraja
Aripi de muşte şi muguri de crini
Fabrici şi drumuri, zburătoare maşini,
Fi-vor doar colbul ce timpu-l depune,
O viaţă mai nouă, o cu tot altă lume
Nici ură, nici moarte, nici vânt de nebunie,
Doar îngeri şi zâne plutind pe-o eternă magie.
Dinte de şarpe si creier de peşte…”
Intrată în transă bătrâna vorbeşte,
Mică şi gârbov-uitată de lume.
Speră, visează la o mare minune,
Vrea din coşmarul aseptic şi rece
Să iasă un vis născut din amorul rege,
Iubirea de viaţă, natură şi oameni,
Credinţa în bine, în zei şi-n eroi.
Biata bătrână-n iluzia ei,
Nu vede că suntem idioţi şi mişei;
Pământu-i o bubă pe cerul sfinţit,
Hoinari prin ruine, nu ştim c-am murit.
Adio esenţă divină, scop al trăirii,
Rămâi în vis, bătrâno, căci lumea aceasta-i sortită pieirii.

Cocoşul singuratic cântă apropierea  zorilor de ziuă,
Iar satu-i îngropat în fumul negru, ca norii-atunci când plouă.
În centrul satului e o grămadă de cenuşă,
Forma grotească e în vârf ca o demonică păpuşă,
                       Un stârv.

Sunt eu, dar n-am murit, căci mâna mi se mişcă,
Cu toate forţele mă opintesc, iar leşul piciorul şi-l ridică.
Încet, încet şi nevăzut eu mă târăsc,
De razele de soare să caut adăpost,
                       O văgăună.

Sunt groaznic mutilat de foc şi lovituri.
Sunt dincolo de cele mai psihotice caricaturi.
Poate că dup-un timp eu am să îmi revin,
Însă nicicând n-oi fi întreg, deplin,
                       Totuşi trăiesc.

Grozava-mi experienţă spre bine nu m-a transformat,
Ci sufletu-mi cel negru, mai rău s-a-ntunecat,
Planuri de răzbunare în mintea mea deja urzesc,
Dar nu spre cei din sat, pe care nu-i urăsc,
                       Căci era dreptul lor.

Ci pe cei care-au uitat ce e magia,
Pe cei ce cred că fac ce vor în România.
Voi toţi să vă uitaţi atent în spate,
Şi veţi vedea dacă sunt mit sau realitate…

Din nou continui aventura, continui să vânez,
Dar de casa cea albă nu pot să mă îndepărtez.
Deci mă ridic uşor către etaj,
Spre o fereastră apărată de-un grilaj.
                       Ridicol-apărare.

Fereastra-i încadrată de roşii trandafiri
Nu-i bag în seamă, ci ascult neomeneştile-mi porniri
Şi smulg grilajul vechi din zid cu tot cu flori
Şi-l zvâlu jos, iar a rozelor culori,
                       Pătează iarba verde.

O fată doarme în iatac, e un pacat, dar ăştia  i-au fost sorţii,
S-o viziteze-n noapte-un zburător, dar zburător al morţii.
Eu mă îndrept spre patul ei, dar iute mă opresc,
Îmi pare parcă rău că trebuie să îi opresc
                       Firavul fir al vieţii.

Caci fata-i naltă, zveltă, o aură de abanos  îi înconjoară faţa,
Răsuflă-un  aer cald şi tineresc dar eu rămân rece ca gheaţa.
Miroase-a fân , a trandafiri, a mere.
S-aude inima-i de fetişcană cum bate cu putere,
                       Să-i spargă pieptul

Ea are dinţii ca fildeşul regesc,
Iar buzele-i subţiri îi sunt încremenite, parcă, într-un surâs copilăresc.
Este firavă ca o dantelă de cristal.
Dar ce e unic, ce-i este mai special,
                       E inocenţa ce-o emană.

Te-am părăsit de mult, tu, Doamne, dar te rog,
Nu mă lăsa condus de a mea sete de sânge , de acest drog,
Nu ma lăsa să-i fac vreun rău acestei păsări rare,
Nu lăsa demonul din mine s-o omoare.
                       Te rog!

Nu ma lăsa să fac sinistrul gest,
Ajută-mă să trec acest din urmă test…
Dar vena tânără, plină de viaţă îi palpită,
Simt sângele din ea, iar foamea din mine mă incită
                       La crimă.

Ah, m-ai abandonat, tu zeu nendurător,
Căci colţii se-nfing în gâtul fraged încet-încetişor
Iar când fiorosul meu festin atinge un sfârşit,
Copila scoate-un geamăt slab şi chinuit
                       Şi moare.

Un bubuit surd şi puternic, ca de-nceputul lumii
Se-aude şi- o durere mare o simt în dreptul inimii.
Eu văd bătrânul stând în dreptul uşii cu puşca ce m-a împuşcat.
E-ndurerat, dar are bucuria, de-a fi răzbunat
                       Moartea nepoatei sale.

Poate că sunt un demon, un diavol din genune,
Poate că sunt deja un stârv , deja o mortăciune,
Poate că sunt un om malefic, un om acru,
Dar vreau să îmi salvez umilul simulacru
                       De viaţă.

Plonjez pe geam, sunt prea slăbit pentru-a zbura.
Încep să fug, dar nu ştiu unde ma poartă fuga,
În stânga pomi, în dreapta pomi, în faţa mea, ţărani cu coase,
În spate-i bătrânul cu arme, cu piedicile trase,
                       Gata să mă-mpuşte.

Un glonţ din nou m-a nimerit în plin.
Ţăranii ma împung cu coase, şi ei mai vin, mai vin,
Şi sângerez, iar ei ma trag spre un morman de paie,
Unde urmează să aprind-o vâlvătaie,
                       Un rug.

Pedeapsa divină în fine m-a ajuns,
Odată cu scântei ce-n carne mi-au pătruns,
Odată ce văpaia spre cap mi se ridică,
Văd ca iertarea este-un foc, ce purifică,
                       De păcate.

Chipuri de victime din noapte mi se preling prin faţă,
Aşteaptă toţi să se răzbune, căci viaţa mea-i un fir de aţă.
Mă voi reîntâlni cu mulţi, căci focul de plasmă pământesc.
Mă va trimite drept în focul diavolesc.
                       Şi mor din nou…

Atenţia mi se-ndreaptă spre o altă casă,
La fel de mare, dar mai sărăcăcioasă.
Un geam de la parter împraştie-o lumină tremurătoare,
Ce mă atrage ca molia la lumânare,
                       Dar molia se arde

În ciuda firii mele, mă-ndrept către lumină,
Mi-o foame dureroasă, însă curiozitatea mă animă.
Văd o imagine-altfel simplă, chiar banală:
Un moş citind la foc poveşti nepoatei sale,
                       Dintr-o carte.

Lemne troznesc în sobă, creează atmosfera
Şi parcă pentr-o clipă eu am uitat durerea,
Blestem, singurătate, a amuţit al setei de sânge glas
Şi tot ce-n lume-a mai rămas,
                       E un bătrân c-o fată.

Un glas domol îşi are-n mintea mea răsunet,
De n-aş şti bine, aş jura că încă mai am suflet.
Rămân s-ascult bătrânul cu barba albă, tichie roşie pe cap;
E ca un Moş Crăciun fără de sac
                       Şi fără reni.

A fost odată , începu ca-n basm bătrânul,
Un mare rege ce s-a urcat pe tronul
Ţării Româneşti, în vremuri foarte tulburi ,
Când ne luptam cu turci şi unguri
                       Şi între noi.

În vremea lui vedeai cum capete de hoţi adesea cad,
Căci aspru-n fire era măritul Vlad.
Iar când duşmanii veneau a cere “pământ şi apă”,
Fără un tremur îi ridica în ţeapă,
                       Ca exemplu.

Bune şi rele a facut, asta se ştie,
Dar ca pe vremea lui n-a fost şi n-o să fie,
Căci şi hoţia-i acum o calitate
Şi este o ruşine şi-o calamitate
                       Să fi român.

Aud aceste vorbe, iar corpul mi se încălzeşte,
Poate că lumea crede încă-n mine şi tara mă doreşte,
Poate că lunga-mi aşteptare are un sfârşit,
Poate că nu voi mai rătăci în noapte până la infinit,
                       Sau mai departe.

Totul era frumos şi totul era bune,
Până când domnul nostru a simţit cum moartea vine ;
El a jurat că va rămâne să vegheze peste veacuri,
Că va găsi pentru cei răi întotdeauna leacuri,
                       În vârf de ţepe.

Rememorarea clipei fatidice când am murit,
Mă face să uit felul în care am trăit.
Pumnii-mi cei albi de mort îi strâng cu disperare,
Iar ghearele-mi provoacă pe palme-o sângerare.
                       Dar eu nu simt durerea.

-Deci, continuă bătrânul , domnul muri,
Dar din sicriu mulţi ani , tâlharii şi turcii-i urmări.
-Dar zi, bunicule ce s-a-ntâmplat,
Că turcii de aici cu toţii au plecat
                       De veacuri .

-Aici începe partea întunecată  a poveştii,
Când ei s-au dus , el s-a întors spre-ai noştri;
Cutreieră şi-acum prin noapte ne-ncetat,
Să caute a bea sânge nevinovat;
                       E-un monstru !

Iluziile mi s-au distrus, s-a năruit speranţa,
Lovesc cu ghearele în sticlă, zgâriind fereastra.
Zgomotul brusc îi face pe cei doi să-ntoarcă capul,
Dar eu dispar şi las în urma mea întunecatul
                       Semn prevestitor.

Pilonii verzi ai codrului încep să se rărească,
În faţă mi se-ntinde o aşezare omenească,
Dar parcă-i încă codru căci frunzele foşnesc iar greierele încă cântă,
Tranziţia mă fascinează dar trebuie să îmi aleg o ţintă,
                       Pentru-nceput.

Aleg o casă albă ce pare mai bogată
Căci ştiu c-aici trăieşte de ceva timp o fată .
Nu e de-aici din vale, provine din oraşul mare,
Nu crede în fantome, sau vrăji, sau vrăjitoare,
                       Sau în vampiri.

E catul doi, odaia ei, deschisă-i o fereastră,
Deschisă-i larg, ciudat, parcă m-aşteaptă.
Uimit, pătrund încet, fără să fac un zgomot,
Privesc atent la fata-ntinsă-n pat şi cuget:
                       E ciudată!

Ea doarme liniştită, pe jumătate goală,
Doar o cămaşă de mătase scumpă ascunde pielea pală.
Cârlionţii-i aurii sunt revărsaţi pe catifeaua pernei,
Dar ce ciudat, spre scalp, părul bălai al fetei
                       Pare negru.

Sânii nenatural de mari se întrevad sub haina de mătase,
Dinţii imaculaţi au o coroană de buze mult prea groase.
Prin ochii-ntredeschişi se văd luciri de viorea,
Păcat că genele-s prea lungi, podoabă grea
                       Dar falsă.

I-o fată-n faţa mea, dar parcă-i o bătrână,
Atinsă mult prea repede de-a timpului ne-ndurătoare mână;
Cu masca albă-ntinsă pe faţa încă tinerească,
Arată ca o păpuşă chinezească,
                       De porţelan.

Nu stau sa-i plâng de milă acestui pui ieşit mult prea devreme din găoace,
Eu am venit ca s-o omor şi oricum n-aveam ce-i face.
Oricine are soarta lui, blestem pe care-l poartă,
Cum am şi eu destinul meu, rătăcitor prin noapte
                       Şi îl urmez.

Mă-ndrept spre gâtul ei, caninii mi-i descopăr,
Sunt albi şi ascuţiţi, cum i-a văzut şi Stoker
Sunetul inimii ce bate, apropierea venei ce palpită,
Corpul ei cald, toate acestea mă incită
                       La crimă.

Cuţitele din gura mea aproape o ating, mai e un pic,
Când sunete din spate-mi mă fac să mă ridic
Şi-apoi să mă strecor în colţ, la adăpost.
Un gust amar mi se formează-n gură, căci noaptea asta-ncepe prost,
                       Pentru mine.

O silueta neagră apare prin fereastră
Să fie om, nălucă, o apariţie cerească?
Să fie un alt demon, coşmar născut din teamă?
Decid să nu mă bag, mai bine să iau seama
                       La ce face.

S-apropie de patul fetei şi-o raz-a lunii-i luminează chipul:
E Moş Ion, cel poreclit “Bunicul”,
Căci e bătrân, ridat şi păr pe cap demult nu are.
Pe jumătate adormită, fata-l întampină c-o sărutare,
                       Pe buze.

Deşi bătrân , în doar o clipă, “Bunicul” s-a şi dezbrăcat.
Şi las-un teanc de bani pe-o margine de pat
( Probabil ca să fie sigur că nu se şifonează)
Iar fata-i ia şi-i pune sub o vază
                        Să fie l-adăpost.

Misterul ferestrei deschise s-a elucidat.
Şi ştiu acum cine mai bântuie noaptea prin sat:
E un bunic bătrân şi tată,
Ce pleacă noaptea să viziteze ciudata fată.
                       Să fie-amor???

Privesc cum mâna-i noduroasă, de bătături tăiată
Se plimbă pe pielea tânără, catifelată,
Cum barba-i ne-ngrijită înţeapă chipul machiat al fetei,
Cum gioarse ponosite mânjesc paloarea pernei
                       De pe pat.

Fata geme uşor, dacă aş sta s-ascult,
Eu aş putea să jur că sună a… dezgust.
Mă-ndrept tiptil către fereastră, nu e momentul oportun,
Mă voi întoarce-n altă noapte, când ea va dormi tun.
                       Şi o voi omorî!

Şi zbor din nou, n-au fost de partea mea acuma sorţii,
Căci am ajuns un simplu voyeur al nopţii;
Dintr-un vampir cu gânduri criminale,
Eu am rămas un privitor de acte pasionale,
                       Iar eu vroiam respect.

Va invit sa folositi liber orice informatii aflate pe acest site cata vreme ma mentionati ca autor si treceti un link catre aceasta pagina.