Feerie (pe tărâmul zânelor)
E cer senin, de un albastru clar;
Nori bucălaţi par că zâmbesc acolo sus,
Încinşi de mândrul curcubeu ca de-un fular,
În culori vii, ca un pastel pe care l-a compus,
Poetul auriu cu razele blajine,
Simt un parfum fermecător ce mă-nconjoară,
Al ierbii verzi şi crude, al ramurilor pline.
Miros amăgitor şi unic al zilelor de primavară,
Misterios s-aude un zumzet ca de-albine,
Ce vine dinspre flori ce cresc în depărtare,
Pornesc grăbit spre ele, nici nu mai ştiu de mine..
Cad, mă ridic, cad iarăşi, nimica nu mă doare,
În faţa mea se-ntinde grădina cea de vis,
Cu flori multicolore, de-o frumuseţe rară.
Văd cum polenul urcă, pe razele de soare, ca mana-n paradis
Si bâzâitul se transformă în chicotit de domnişoară.
Fuioare aurii scânteie pe razele de soare
Se-nvârt din ce în ce mai iute şi prind o formă clară
Este o fată mică, feeric de frumoasă, ce dă din aripioare,
Dar nu e numai una, zâne sunt mii şi zboară
În jurul meu dansează şi cântă cu o voce
Atât de dulce, clară, încât şi frunza parcă, încet se înfioară,
Din cer sclipirea lor, lumina parcă o aduce.
Privesc uimit, magia mă-nconjoară;
Covor de flori se-ntinde lângă mine
Nu îndrăznesc să clatin nici măcar o petală.
Aş vrea să rup o floare, dar un ceva mă ţine.
Nu vreau să stric buchetul, să las flori dispersate,
Sa sfarâm armonia atât de naturală,
Dar văd o floare mică şi nespus de fragilă pe care se-odihneşte o singură petală,
De un albastru palid ce parcă distonează
Cu nuanţa mult prea vie a florilor din jur;
Mâna mea păcătoasă s-apropie de ea şi-atunci planta vibrează.
Eu mă opresc o clipă, dar nu pot să îndur,
Tentaţia din mine, care m-a posedat,
Trebuie s-am o amintire din locul minunat.
Prind tulpiniţa-n mână şi-o strâng ca fermecat
Doar nu-i aşa frumoasă, nu voi fi blestemat!
Şi din ruptură iese seva, de-un roşu ca de sânge
Un ţipăt ascuţit de agonie umple câmpul
Iar picuri verzi se scurg din cerul care parcă plânge
O mână neagr-a morţii parcă a transformat terenul
Seninul este-acum un ghemotoc de nori, de-un cenuşiu bolnăvicios
Parfumul delicat a devenit miros, dulce-amar al morţii
Briza molatică e un taifun furios
Cred c-am să mor aici, dar a fost voia sorţii.
Simt o înţepătură tare acolo, undeva în spate,
Apoi şi una-n umăr şi două fix în faţă
Cu şiroiri de sânge buzele-mi sunt brăzdate
Duşmanul invizibil doreşte a mea viaţă.
Văd cauza durerii care-mi străbate trupul
Văd zânele ce-acuma sunt diavoli mici şi roşii
Au coarne cozi şi aripi, par demoni întru totul.
Rânjesc spre mine-n ură, le scânteiază ochii,
Se fac mănunchiuri negre şi mă lovesc cu disperare
Îmi intr-apoi sub piele şi mor dup-o zvâcnire.
Mă apăr inutil c-o mână şi mă ridic sus în picioare.
Fug înapoi, mă rog cu disperare,
Ploaia acidă îmi arde sălbatic faţa
Iar florile sunt săbii negre şi tăioase
Ce ma rănesc şi vor să imi răpească viaţa.
În timp ce micii demoni m-atacă organizând atacuri monstruoase.
În goana nebunească văd că mai ţin în mână floarea,
Dar nu e floare, ci-i o fată teribil de frumoasă,
Frumoasă ca o zână, dar parcă mai specială, cu ochii ca cicoarea,
Cu părul viu ca focul, închis cu o coroană demnă de-orice crăiasă;
Frumoasa parcă doarme, serenă şi tăcută,
Dar sângele se scurge din pieptul ei cel tânăr.
Eu ştiu că pentru totdeauna-i moartă
Şi din momentu-acela nu mai pot să mă sufăr.
Ma-mpiedic brusc de-o plantă şi mă întind pe-un pat de cuie,
Mici demoni şi vânt şi-acid şi plante mă atacă,
Corpu-mi se strânge, lumea se-nvârte-i şuie;
Iar din grădină n-a mai ramas decât o pată.
Strâng tremurând cerceaful de mătase,
Sudoarea rece-mi umectează fruntea,
Sunt încă sub imperiul simţirilor rămase
Am înfruntat un vis, acum înfrunt şi realitatea;
Bine c-a fost doar un coşmar isprava ce-am păţit-o,
Bine ca suntem împreună pe vecie,
Nu e aşa, iubito?...
Iubito, unde eşti, să te ascunzi şi-n lună
Eu te-aş găsi şi ne-am iubi pe veci şi-o săptămână.
Pipăi în pat prin întuneric după tine …
Dar nu eşti tu! Ci doar … o, nu se poate …
Întind o mână şi-arunc nerăbdător prima lumină,
Pentru-a vedea în locul tău, in cuibuşorul tău de noapte,
O floare mica, albastră, depusă pe-a ta pernă
Şi-o pată mare, mare ce a cuprins tot patul
Este lichidul vieţii tale, a vieţii, singura mea doamnă,
Unde trăiai ‘nainte să săvârşesc păcatul.